Există o multitudine de probleme în societatea în care trăim, fie că sunt specifice spaţiului socio-cultural în care trăim, fie că sunt simptome sau variaţiuni ale unor situaţii care se regăsesc în mai multe locuri de pe glob. Multe dintre aceste probleme persistă ca urmare a ignoranţei, neputinţei sau chiar a rea-voinţei autorităţilor care sunt însărcinate, prin contractul social, să le rezolve. De aceea, de multe ori a fost necesar ca oamenii simpli să preia iniţiativa, să se auto-organizeze, pentru a produce acele schimbări de mult dorite. Iar mişcările pe care unele iniţiative reusesc să le coaguleze au un potenţial foarte mare, atâta timp cât energia creată nu moare, ci se transformă.
Anul trecut, în 2013, societatea civilă din România a surprins multă lume în momentul în care a reuşit să coaguleze un val de proteste fără precedent pentru spaţiul pitoresc, care mai este cunoscut şi ca „toamna românească”. Revolta cetăţenilor care au ieşit în stradă cu miile şi zecile de mii în repetate rânduri în doar câteva luni a pornit de la un proiect de lege aprobat de către Guvern la finalul lunii august 2013 care, dacă ar fi trecut cu bine de Camera Deputaţilor, atunci ar fi permis proiectului minier de la Roşia Montană să ignore sau să încalce, efectiv, toate obstacolele întâlnite în legislaţia curentă care i-au împiedicat pe cei de la RMGC (Roşia Montană Gold Corporation) să demareze exploatarea până în momentul de faţă.
O astfel de decizie a fost privită ca un abuz, unul simptomaptic pentru ceea ce se întâmplă în nenumărate alte cazuri, la scară mai mare sau mai mică, în domenii asemănătoare sau total diferite, în România. Poate că acesta este motivul principal pentru care oameni de toate vârstele, preocupările şi aspiraţiile, atât personale, cât şi politice, au găsit resorturile necesare pentru a protesta zi după zi, săptămână după săptămână, pentru o cauză comună. Sunt mulţi care au făcut efectiv sacrificii – de timp, de energie, de ordin financiar – pentru a lua parte, pentru a se implica atât cât pot sau pentru a încerca să mobilizeze cât mai mulţi oameni din jurul lor, întrucât „toamna românească” a fost un moment în care oamenii au realizat că sunt cetăţeni care au drepturi, care au opinii şi, poate cel mai important, faptul că opinia lor contează şi trebuie să fie luată în seamă.
Ieşirile în stradă au fost caracterizate, în primul rând, de caracterul lor paşnic. Pe fondul acesta s-a revalorificat termenul de „solidaritate” (poate cu atât mai mult după evenimentele care s-au petrecut la Pungeşti, „localitatea emblemă” pentru bătălia împotriva fracturării hidraulice a gazelor de şist) şi, poate mai important, s-a reuşit reconceptualizarea ideii de protest, prin diferitele forme pe care acesta le-a luat de-a lungul duminicilor. Dacă la începutul valului de proteste, acestea au fost caracterizate prin clasicele scandări şi marşuri, ulterior, prin revendicarea simbolică a străzii şi a spaţiului public, în general (care aparţine, de facto, tocmai cetăţenilor) s-a ajuns la manifestări din ce în ce mai creative, mai diverse, mai integrante pentru participanţii eterogeni. De la dansuri de tango la crearea unei „frunze” imense sau de la încercuirea Palatului Parlamentului cu un lanţ uman până la susţinerea unui concert simfonic în plină stradă, astfel de expresii creative au creat o energie nemaiîntâlnită pe străzile noastre şi au spart bariere în ceea ce priveşte felul în care privim oamenii şi lucrurile din jurul nostru.
Ceea ce se întâmplă cu acea energie este, de fapt, cel mai important. Mulţi oameni au început, treptat, să se oprească din a mai veni în stradă săptămână după săptămână, demotivaţi fiind de lipsa unor rezultate imediate ale ieşirilor masive în stradă şi de reacţiile autorităţilor care, prin natura lor, dădeau impresia că demersurile cetăţenilor nu contează. Acea energie nu trebuie risipită căci este una benefică, „creatoare” şi critică în acelaşi timp, care poate fi impulsul necesar pentru a porni altă bătălie. Dar înainte de o nouă bătălie, este poate mai important de realizat următorul lucru: nu este suficientă prezenţa la manifestaţiile de stradă, indiferent de nivelul de implicare pe care l-ai avut în organizarea acestora, cât este importantă o schimbare la nivel individual, la nivelul interacţiunilor de zi cu zi, între tine şi oameni la fel de diferiţi, în contexte poate şi mai diferite.
Îndemnul este simplu: Transferă şi multiplică energia pozitivă, tolerantă, în viaţa de zi cu zi, dar în primul rând fii critic! O critică constructivă la adresa felului în care citim o ştire din presă (de care ne-am convins cât de mult poate să fie denaturată) poate va scoate la iveală o problemă non-existentă (separatismul maghiar). O critică constructivă a relaţiilor dintre diferite persoane investite cu autoritate, formală sau informală, poate scoate la iveală o problemă persistentă în societatea noastră (violenţa domestică şi patriarhatul care menţine relaţiile de dominare între bărbaţi şi femei), care nu mai trebuie tolerată. O critică constructivă asupra modului nostru de a aborda relaţiile noastre cu cei „diferiţi” faţă de noi poate scoate la iveală similarităţile noastre, de la aspiraţii, la valori sau viziunea asupra lumii şi să schimbăm felul în care ne comportăm cu ceilalţi, indiferent de etnia lor. Sau de orientarea lor sexuală. Sau de opţiunea lor religioasă. Şi dacă mai găsim loc de puţină compasiune, atunci şi animalele îţi vor mulţumi. Cele de companie, dar nu numai.
Dacă vrem cu adevărat o schimbare, ieşirile din stradă nu vor fi niciodată suficiente dacă ele vor fi un scop în sine. Dimpotrivă, ele trebuie să fie un mijloc, un catalizator prin care noi să luăm contact cu alţi oameni, total diferiţi de noi şi să învăţăm ce e mai bun din toată această experienţă – de la împărtăşirea unui banner cu un necunoscut, până la schimbul aprig de idei cu cineva pe care de-abia l-ai întâlnit până la sosirea acasă şi căutarea de informaţii, de conştientizare, de acceptare a diferenţelor. Dacă vrem cu adevărat o schimbare, vom face opusul a ceea ce şi-au propus ei şi ne vom informa, solidariza şi colabora.